Scrisuri

Tristete

Sta rezemata de un gard verde nesemnificativ si astepta. Ce ii trece prin minte nici nu vreau sa imi imaginez, nu i-au mai ramas de asteptat decat doua lucruri in viata, primul este tramvaiul si al doilea…. Tramvaiul inca nu vine insa praful se joaca printre picioarele ei, nu il observa asa cum de mult a uitat sa mai vada ceva in jurul ei…Rochia neagra se scutura nepasator in vantul cald dar cui ii pasa?! Si chiar daca i-ar pasa cuiva, cum poate acesta simpla solidaritate in durere sa ii alunge de pe chipul imbatranit dar inca frumos, tristetea indescriptibila? De ce ar trebui sa se simta mai putin singura doar din simplu fapt ca ii pasa cuiva de tristetea ei gravata pe suflet si implacabil in memorie? Nici macar nu se intreaba, nu…pentru ea acum nu mai exista decat aceste drumuri pe care le face diminetile singuratice de atata amar de vreme, in asteptarea tramvaiului ce o va duce la el…de fapt spre locul unde l-a vazut ultima data…inainte ca lugubrul pamant sa i-l rapeasca pentru totdeauna. Drumul pe care il face saptamanal e ca un ecou ce nu isi pierde din intensitate, nu il face din obisnuinta nici din obligatie…daca ar fi intervenit monotonia in toti anii astia de cand nu mai sunt impreuna nu ar mai simiti dureroasa strangere de inima – de fiecare data – cand usile tramvaiului zbuciumat se deschid si ii dezvaluie aceeasi porta ruginita cu o cruce stramba si cu maner galben apasat de prea multe maini care plang. O data trecuta in spatiul acela linistit, dominat de inevitabila eternitate a mortii, unde singurele fiinte ce exista sunt vreo doi caini lungiti undeva pe la umbra unui copac, in care pasarile se incapataneaza sa cante aducand o trista nuanta de speranta, in spatiul asta ea se misca hipnotizata/amortita spre locul lui… O alee linistita si impacata cu rolul sau pregatitor, e trecerea spre altceva, un ceva inefabil…In linistea macabra de dimineatza se aude un clinchet infiorator, cu a carui reverberatie nici un clopot din lume nu se poate compara…E zgomotul pe care il face verigheta ei, tocita de anii trecuti, cand atinge gardul metalic ce ii desparte, unul aici celalalat dincolo…Ea se sprijina de bucata de fier insipid strangand-o cu o durere ce ii arde palmele, lacrimile izbucnesc ca de fiecare data, mute si mandre in singuratatea lor… Acum timpul se opreste, viata nu mai exista si implicit nici moarte, nu mai e nici bucurie nici nefericire, nu mai e nimic…doar ei doi intr-un spatiu inexistent creeat cumva intre doua lumi, una reala si una presupus eterna, se invarte totul in jur cu o viteza incredibila, precum un vartej si e mult zgomot…cat au stat asa nu se stie, pentru ca nu a existat timp, insa o data ce ea isi dezlipeste mana de gardul ce ii separa si se rupe contactul cu el, tot spatiul lor se destrama violent de fiecare data la fel de surprinzator pentru amandoi… Ea a ramas aici cu un singur lucru de asteptat…sa ajunga la el dincolo si sa fie impreuna din nou pentru totdeauna… de fapt nici nu conteaza… nimic nu conteaza cand/unde sunt impreuna.
Click aici pentru pagina anterioara