Scrisuri

Pe ea

Nu o iubesc. Nici nu stiu prea bine ce inseamna cuvantul “iubesc”, l-am spus de o mie de ori cel putin, l-am auzit la randul meu de alta mie de ori, dar nu l-am inteles niciodata, sincer sa fiu nici nu mi-a pasat prea tare, nu aveam chef de cuvinte cand o tineam de mana sau ma privea candid, era de ajuns, era totul; sa spun ca o am in suflet? De ce sa fac asta daca nu stiu ce e ala suflet? Stie cineva ce e ala suflet, daca stie sa imi spuna si mie astfel voi gasi cuvinte si ganduri pentru a o pastra in suflet. Nici ea nu m-a iubit desi crede ca a facut-o, doar imi repeta de atatea de ori ca ma iubeste si ii zambeam factice raspunzandu-i automat, probabil pana aici nimic special, nu? Toti raspundem din complezenta cu acel ingrat “si eu” si dupa asta privim in alta parte dar eu vreau sa fiu sincer acum cand nu o mai stiu. Trebuie sa afle prin gandurile mele ca eu nu o iubesc , de fapt nu “o” nimic cuvintele pentru a descrie trairile dintre noi doi, nu sunt inca in nici un limbaj, din pricina asta nu imi place cuvantul “iubesc” mi se pare fad pentru ceea ce se creea intre noi - ceva inefabil precum e campul magnetic, oricine stie ce este dar nimeni nu poate spune ce se intampla acolo, si probabil ne-am speriat de nelumescul pe care l-am nascut impreuna si am reusit sa il tinem in viata atat de mult/intens incat s-a autodistrus. Nichita Stanescu se exprima intr-o poezie, sa te imbratisez cu coastele as fi vrut, cred ca aveam o mobilitate amandoi la coaste ceva de neinchipuit la cate imbratisari au existat intre noi si coastele mele de multe ori se intind dornice dar ea nu mai este. Am spus ca nu am iubit-o, in schimb i-am simtit fiecare globula rosie misunandu-i prin vene, m-am intrecut cu ele pe acolo cautand sufletul sa il stapanesc sa fiu doar eu tartor in paradisul acela pe care nu l-am gasit, pentru ca nu stiam ce caut, tampit de om, tot ce aveam nevoie era in fata mea nu trebuia sa mai caut nimic, dar exista o patologie in mine care raspunde la intrebarea “ce cauti? ”, cu un senin “ce gasesc!!”...Ei bine nu prea am gasit nimic si nici nu mai caut. Cateodata, ca sa ma amuz, urcam pe muschii fetei in cursa mea edulcorata prin ea, si imi zambeam mie insumi prin mimica ei, dragut nu? E tare placut sa te lase cineva sa faci asta, doar nu crezi ca imi faceam de cap fara ca ea sa stie, din contra, ma ajuta cand ma impiedicam prin jurul inimii, ca pe acolo imi placea sa salasuiesc, credeam eu ca pe acolo trebuie sa fie sufletul, ma mangaia cu emotii placute, le stiam doar eu; cateodata, cand eram rau, ma izgonea si ma simteam smuls violent din culcusul meu comod/placut si scos printr-o insiruire de lacrimi de ale ei, incercand sa ma agat de obraz dar nu reuseam, curgeam ca o ploaie nerecunoscatoare si ma uitam in ochii de unde iesisem si vroiam inapoi dar nu poti avea mereu ceea ce vrei. Intr-un final ma lasa inapoi ca ii eram drag si imi era draga, imi era atat de draga incat am lasat-o sa ma goneasca si sa nu ma mai intorc crezand in imuabilul dintre noi cu toata fiinta mea, dar nu a fost de ajuns, si acum nu mai sunt lacrimile ei nici ale mele pentru ca s-au uscat de tristete, daca tu o iubesti priveste-o in ochi si cauta-te acolo si vei sti atunci ce am fost eu pentru ea si ce a fost ea pentru mine....si da...sunt ipocrit...am iubit-o dar nu mai conteaza.
Click aici pentru pagina anterioara