Scrisuri

Nu mai pot

Toate randurile de mai jos au pornit de la o exclamatie, pe care nici macar nu am auzit-o, pentru ca nu mai avea puterea de a fi exclamatie, era doar un geamat atat de incet incat nici el insusi nu se putea auzea...eu nu aveam cum sa il aud, pentru ca eram pe strada, plus castile de pe urechi cu muzica energizanta si destul de tare, ma relaxeaza mersul desi nu aud zgomotul facut de boncaci pe zapada totusi il simt in talpi si mi-l imaginez, ii asociez la fiecare pas alta imagine, alta nuanta de scartz, e placut exercitiul mai ales ca ma surprinde in pauzele intre piesele ce inca imi suna in urechi, ma surprinde sa il aud asa cum este el pe bune, scartzaitul bocancilor pe zapada, e un lucru pe care il ignori dar mie imi place...stii cand un simt iti este atenuat celelalte se amplifica, in concentrarea nereusita de a auzi scartaitul pasilor pe zapada incep sa simt diferite nuante ale parfumului iernii pe care nu le desluseam, miroase placut iarna, nu ai cum sa o simiti decat cand o traiesti, imi pare rau pentru cei care nu stiu ce inseamna iarna, sau mai rau pentru cei care nu se opresc niciodata din miscarea browniana omeneasca macar pentru o secunda sa se bucure de viata.... Mergand cu toate astea in cap, si concentradu-ma sa nu cad pe portiunile de gheata, am ridicat privirea pentru o clipa, si am vazut geamatul de care iti spun....nu mai pot... viata are darul de a creea tablouri dureroase si violente de multe ori daca vrei sa le vezi... Un batran se chinuia in aceeasi viata cu mine, in aceeasi zapada pe care eu incepusem sa o ador pentru ca scartia cum imi placea mie si pentru ca era alba si imi dadea sperante, batranelul cu un baston si cu sosonii invelti in carpe se chinuia sa mearga mai departe, si el ca si mine in aceeasi clipa am ridicat privirea din pamant doar ca el a lasat sa ii scape acest ....nu mai pot...si nu se uita nicaieri nu ii era adresata nimanui acesta resemnare, eu i-am citit-o pe buze pentru ca nu il puteam auzi in vacarmul pe care il aveam in cap, dar in momentul ala mi-a parut bine ca nu l-am auzit; nu cred ca puteam sa ii accept si vocea, deja toata fiinta lui spunea nu mai pot, si atunci m-am intrebat ce pot sa fac in primul moment... sa il ajut sa mearga mai departe, mai departe unde, zapada era peste tot, totusi mi-as scos castile si l-am intrebat daca pot sa il ajut si nu a vrut sa imi raspunda... si de aici au pornit in mintea mea intrebarile cu o intensitate si cu o frecventa ce acoperea muzica si iarna... mergeam mai departe fara sa ma uit in spate, cu mainile infipte in buzunare si sfidam oarecum gheata, si parca imi era rusine ca ma misc bine pe picioarele mele parca fugeam de ceva inexorabil... De ce nu mai pot, de ce atunci cand eu nu mai pot si sunt multe momente de astea, nimeni nu ma aude, nimeni nu ma vede, e curaj sau e lasitate sa nu te exteriorizezi... e dovada de tarie sau de slabiciune sa nu accepti ajutorul cuiva? Eu le-am incercat pe amandoua, am tacut si am tinut in mine multe si bune si rele, si nu prea mi-a ajutat la mare lucru, cel mult mi-am dezvoltat dialogurile cu mine insumi nu e un exercitiu rau dar nici nu e constructiv. Daca ma intrebi, iti spun si chiar daca nu o faci tot iti spun pentru ca sunt incapatanat in anumite privinte, da, e bine sa te exteriorizezi e singurul lucru pe care poti sa il faci ca sa nu o iei razna, si poti sa o faci cum vrei tu...nu oricine poate intelege ceea ce te doare pe tine, nu oricine poate sa asculte si sa te stranga in brate atunci cand ai nevoie; multa vreme randurile pe care le asterneam pe hartie nu contau pentru nimeni, doar pentru mine insemnau parti de suflet, pe care ma hotarasem sa le expun si imi placea sa fac asta, ma incanta sa ma vad in cuvinte, un fel de exhibitionism trist, dar exista si dezamagirea ca nu conteaza pentru nimeni altcineva toata framantarea mea interioara... rabdare, am invatat sa am rabdare de la cineva special, si daca inveti sa ai rabdare ai enorm de multe de castigat... in primul rand incredere in tine...si totusi imi revine in minte imaginea batranelului care nu a vrut sa imi spuna nimic...ce l-a determinat sa taca, nu stiu, e bizar ca ma chinuie intrebare asta, poate resemnare poate suferinta poate demnitate, imi pare rau cand nu pot sa ajung la un om, nu vreu sa ma erijez in cine stie ce personaj altruist si caruia ii pasa de binele omenirii si sufera teribil cand nu poate ajuta toata planeta, dar ma intreb oare de cate ori nu am spus si eu nu mai pot si de cate ori aveam nevoie ca cineva sa ma ajute sau macar sa imi arate ca ii pasa sincer... Stiu acum ca oameni carora le pasa exista, mi-a trebuit ceva timp pana sa ii descopar, dar a meritat sa am rabdare, merita sa cauti chiar daca pentru mult prea mult timp nu o sa gasesti pe nimeni, ai totusi rabdare si cand nu mai poti gandeste-te ca peste cateva zile vei rade de tine insuti cand credeai ca nu mai merge si poate gasesti in imaginea asta puterea de uita tristetea de moment.... Si zapada inca scartie sub bocanci pe acelasi drum banal si stereotip dar schimbat de albul rautacios, nu mai aud nimic dar stiu ca nu mai pot sa uit...
Click aici pentru pagina anterioara