Scrisuri

Candva

S-ar putea spune, ca nu sunt înca la vârsta la care sa regret oaresce aventura ratata, sau fantezie neîmplinita pentru ca oricât de împovarat m-as simti, în subconstientul meu, realizez ca sunt înca la vârsta la care visele par realizabile si, poate nu ar trebui sa ma gândesc atât de mult la ce a fost, si mai ales la ce va fi sa fie, atât de putin. Totusi, am sa va rog, a-mi acorda ceva din timpul vostru, si poate nu va fi doar o irosire de energie, si veti reflecta la cele ce urmeaza... Superficial si implicit vulgar, e vorba de anii de liceu si de invitabila pasiune ce se naste si capata proportii de drama, în perioada în care hormonii sunt deosebit de zglobii si nastrusnici; noi toti am trecut prin aceste stari, si cred ca acum scormoniti prin memorie care era numele, culoarea parului, a ochilor ei si mai stiu ce detalii poate vi se par semnificative, si va trezesc astfel sentimente refulate de mult. As vrea sa cred ca pentru mine a fost ceva diferit, fie doar datorita faptului ca eu am vrut sa trec pe hârtie si implicit prin voi sentimentele mele, si poate cea mai mare mâhnire pe care o simt înca înainte sa stiu daca vreo data vreunul dintre voi va exista, va citi rândurile mele sau daca veti întelege ce a fost... Undeva, în praful unei strazi de vara, în care ploaia s-a ferit cu obstinare de orasul încins, în care aerul are o încarcatura grea, ce apasa cu forta pe oamenii neputinciosi, ei bine cam într-un astfel de timp am fost eu. Mintea mea necoapta la vremea aceea, nu a perceput prea bine acea starea inefabila, dar sufletul a prins precum o fotografie sentimentele învalmasite ce se conglomereaza în capul unui adolescent, si vreau sa cred ca nu vanitate, sau poate fi si din pricina ei, eram un tânar mizantrop, fara înca sa stiu asta; nici nu stiam ca exista cuvântul mizantrop si ca ma defineste oarecum complet. A fost începutul unei trairi interioare ce nu s-a consumat total nici pâna astazi, dar recunosc ca a esuat de multe ori, lamentabil, în exteriorizare, si într-un inerent revers a adâncit si mai mult, pasiunea pentru ea. Era începutul anului scolar si toata strada, pe care se afla liceul, unde am trait anii mei de maxima concentrare emotionala, se simtea saturata de oameni noi, tineri si plini de viata; o întreaga adunatura de voci si chipuri, pe care, parca le vad acum si le simt zgomotul, si totusi eu nu ma regasesc printre ei. Pentru mine nu era aceeasi zi de sarbatoare si bucurie, îmi aduc aminte ca rânjeam în mine uitându-ma la ei, si îi consideram patetici si falsi. Ce gaseau ei atât de vesel în faptul ca începea scoala, si de unde pâna unde atâta prietenie între oameni care se vad pentru prima data; eu nu pot înca întelege manifestarile astea si cred ca motivul, este acela ca am simtul de a vedea ipocrizia si de a o blama, si daca pentru mine erau evidente râsetele lor factice si superficiale, care s-au dovedit a fi asa cum le-am simtit eu, pâna la final multi dintre “prieteni” au devenit dusmani aprigi, cum puteam eu sa ma identific cu ei si mai mult, sa vibrez împreuna cu adunatura aia de machiavelici în devenire. Dar nu am renuntat la a-i studia pe fiecare în parte, si a încerca sa le ghicesc caracterul dupa apucaturile pe care le aveau si felul în care se manifestau, pentru ca vrând nevrând, aveam sa îmi petrec cu ei patru ani, deci abia la sfârsit puteam sa-mi dau seama daca am gresit sau nu, si astfel sa îmi cizelez “dintii” cu care voi musca din oameni, si mai ales simtul ce îmi va dicta, care merita muscat si care nu. În timp ce îmi plimbam privirea pe fetele buhaite de nepasare, la un moment inopinat si inexorabil în vânatoarea mea, am ramas pe un chip, al ei; din pacate cele câteva clipe cât m-am oprit au fost suficiente pentru a percepe gustul dulce-amarui pe care îl resimt chiar si acum. În momentul acela, trufia mea si superioritatea ce se cuibarisera în capul meu ostentativ, au resimtit o groaznica lovitura, de altfel meritata, si a fost de ajuns de scurt timpul încât sa ma simt ignorat. Sentimentul de indolenta îl vad la cei din jur, deci nu era prima data când nu eram bagat în seama; dimpotriva, ura mea patologica pe care a o resimt împotriva oamenilor este pornita si alimentata de ignoranta lor debordanta pentru toate cele ce îi înconjoara si egoismul dus la paroxism, dar parca în momentul în care m-am oprit din periplul ce scotocea si gasea pe mimica, trasaturi interioare oribile si adânc ascunse, atunci m-am vazut dezarmat de tocmai ceea ce nu gasisem pâna atunci si nu stiu de ce, exuberanta mea interioara s-a potolit subit si inevitabila apatie s-a instalat în mine. Au trecut zile si nopti, prilej de introspectie deoarece îmi reprosam ca am fost slab, deci nepregatit, si m-am lasat furat de vreo silfida ce m-a zapacit în asa hal, încât impetuoasa mea cercetare a fost brutal oprita; dupa care, a trecut vara... si toamna aceea despre care citisem, dar pe care nu o stiam, care avea rol de întretinere si amplificare pentru starile anoste ale poetilor si ale celor care au iubit, toamna aceasta înca necunoscuta mie, s-a strecurat pe sub pielea mea inocenta si credula. Pe drumul meu spre liceu mergeam singur, si drumul acela avea un rol pregatitor pentru înfruntarea pe care o duceam zi de zi, eu contra celorlalti; dar toamna, acest drum a devenit chinuitor, începusem sa resimt curioase sentimente pentru mine, ma impresionau frunze cazute de un galben-rece. Înca nu puteam explica ce se întâmpla cu mine, starea de anxietate se amplifica o odata cu apropierea de locul unde mi s-a întamplat. Intrigant pentru mine, era acel gust amarui care m-a acapart atunci, si care îmi facuse într-un ciudat fel placere; si mai ales faptul ca nu am mai vazut chipul acela mult timp dupa prima întâlnire... în mine, adica între creier si suflet s-a consumat o lupta, în care din start, sufletul pleca cu handicapul de diletant, si cu singurul avantaj ce se perima o data cu înaintarea în timp, amintirea, si deci inevitabil, sufletul a pierdut. Din clipa în care ratiunea a pus din nou stapânire, am facut un pact fatal cu mine însumi, sa urasc din toata fiinta mea chipul acela; gândeam eu ca printr-o astfel de metoda, crezuta atunci ca fiind extrema si deci ideala, astfel sa scap de mireasma gustului amarui ce înca staruia. Un efect a avut aceasta eroare de rationament, si pentru o vreme, am crezut ca sunt în stare sa fac fata oricând unei întâlniri, precum acea ce m-a zdruncinat, o uram din principiu si cu o vehementa, ce o caut atunci când am nevoie de energie constructiva dar nu o mai regasesc, si totusi nu a fost de ajuns. Inevitabilul s-a întâmplat, si am vazut din nou pe cea care avea sa-mi schimbe multe gândiri si careia ar fi trebuit sa-i multumesc, dar nu am facut-o, sau poate nu sunt constient de asta. Ca si prima data, din senin a aparut pe aceeasi ciudata strada si purtând acelasi chip pe care credeam ca învatasem sa-l urasc, dar care îmi parea atât de special si parca oniric; ma surpinde cu câta usurinta am uitat totul si cât de dezinvolt ma bucuram de fata aceea splendida, într-un original si neobisnuit fel. Pentru o clipa, creierul meu lovit decisiv, a încercat un ultim tertip, creând însusiri ce nu se regaseau în realitate, distorsionând perceptiile, aratându-mi-o urâta precum o oglinda proasta si nesimtitoare, dar totul a fost zadarnic. Habar nu am ce în ce perioada a zilei s-a intamplat sau în ce anotimp, si nu stiu din simplul motiv ca nu a fost si nu mai e relevant; sa fiu sincer, nu stiu daca sa ma bucur sau nu, cert este ca s-au schimbat multe, si bune si rele, si a fost pâna la final o dovada a faptului ca ma înselam, câteodata, la caracterizarea oamenilor doar dupa înfatisare; oamenii pot însemna mult mai mult decât îi simte mintea mea, dar în acelasi timp sunt si mult mai meschini si mai josnici decât îmi închipuiam. Într-un fel, dupa ce am cunoscut-o, am hotarât ca ea sa-mi fie punct de sprijin, fara sa stie bineînteles, si pe masura ce o cunosteam mai bine, îmi dadea noi motive sa o consider un fapt pozitiv care mi s-a întâmplat, si decisiv în modelarea gândirii mele si în special a perceptiei oamenilor. Toate astea sa nu credeti ca s-au derulat într-o clipa, dimpotriva, nu am vorbit cu ea trei ani de zile, pentru ca am avut nevoie de mult timp pentru a o cerceta si a vedea daca ceea ce am simtit este si real; am uitat sa va spun ca din timp în timp, reminiscente ale urii încercau sa ma convinga ca gresesc în apologia muta, dar sa fiu sincer pâna la capat, si timiditatea notorie ce ma apuca doar când o vedeam, a concurat la lipsa de comunicare între mine si ea. Ciudat este ca nu a stiut niciodata admiratia pe care am avut-o pentru ea, desi de multe ori îi surprindeam privirea în ochii mei, nu va afla nicicând ca eu o adoram pâna la paroxism, si ma certam câteodata pentru patetismul meu de adolescent; timid eram totusi numai când o vedeam pe ea, în rest ma stapânea o verva acaparanta si coerenta în discutiile cu ceilalti, si era normal, pentru ca îi dominam si stiam asta, ei nu puteau sa ma atinga pentru ca aceasta posibilitate nu exista. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut atunci, ca peste câtiva ani, o sa stau la aceeasi masa, fata în fata, cu ea si cu câtiva oameni în jur, care aveau de pe atunci tendinta de a fi / deveni / nesemnificativi, si sa simt cum îmi soarbe cuvintele fara sa vrea; chiar am împartasit momente de betie crunta, în care se prea poate sa ne fi spus multe, dar oare toate erau adevarate?.....Surpriza mare pentru umilul de mine, amestecata cu reluari ale urii ce o simteam cândva, datorate faptului ca atunci când ne întâlneam, mereu în compania acelorasi oameni, oricine ar fi fost si sunt ei, nu catadicsea sa vorbeasca cu mine decât fad.....revolta aparea atunci în mine când, plecat dintre ei, avea accese de locvacitate exuberanta ce se stingeu o data ce reapaream eu în mijlocul lor. Nedumerirea era mare, caci gaseam nepotrivita atitudinea ei în total dezacord cu ceea ce puteam vedea pe chipul acela candid, neschimbat cred/sper, nici astazi; sa ma fi înselat îmi ziceam, sa fie la fel cu ceilalati, sa clocaie în marea superficialitate meschina, egoista si urâta? Având acest echivoc în cap, s-a întâmplat sa ajungem într-un punct în care nu se poate sa nu spui adevarul, într-o concentrare maxima a coerentei; cred ca banuiti despre ce e vorba, o sindrofie prelungita cantitativ, mult peste limitele considerate ca fiind normale. Deci, cum se spune în argoul de tractir eram praf, ranga, paleta... si alte colorate epitete ale starii induse de lichidul bahic, si atunci, tin minte perfect, ea s-a uitat calm în ochii mei, putin confuzi si mi-a spus cu cea mai calda si placuta voce: “- Esti prostutz....” Daca nu as fi fost între norisori, probabil nu as fi asteptat continuarea si finalul fazei s-ar fi derulat rapid si nu tocmai placut, pentru ca urasc cuvântul prost; dar sa ma întorc, pentru o secunda am început sa clipesc des si sa simt ca mi se urca sângele în cap, dar ca prin minune m-a calmat, de fapt m-a dezarmat impasibilitatea ce se putea citi pe fata ei. Mi-a zis: “- Nu are rost sa fiu vulgara, dar esti prost si orb….” - De ce, am întrebat eu? De ce nu vorbesti deschis fata de mine, oare nu am câstigat acest drept, te feresti si vorbesti în soapta, nu stii cât ma intriga vorbelele soptite?!! Veni implacabilul raspuns: “- Nu vezi ca prezenta ta îmi induce starea asta pe care nu o pot controla si care ma deruteaza...?” Într-o prima secunda, am crezut ca face glume proaste; dar a continuat la fel de calma: “- Nu pot sa vorbesc când esti de fata, pentru ca mi-e teama, sa nu spun vreo prostie si sa ma critici asa cum îi critici pe ceilalti; or nu întelegi, ca nu as suporta asta?!!!” La inceput am ramas putin perplex, nu îmi venea sa cred, cea pe care o aveam în fata si careia îi purtam un respect enorm, si venit de nicaieri, dar bine înradacinat în mine, ea, careia nu am avut nici macar gândul sa-i vorbesc si care ma fascina cu un simplu zâmbet complice, când avea ochii mici si oarecum parsivi, eu o inhibam pe ea.....mai sa fie, oare s-a schimbat sensul de rotatie al pamântului sau ce se întâmpla cu lumea, a luat-o razna... cum poate sa accepte micul meu suflet asa ceva, era revoltator, nu puteam sa cred, era un vis sau un cosmar? Din pacate spun, nu am mai reusit sa vorbim dupa acel moment, pentru ca, precum Otilia lui Calinescu, a plecat si nu stiu daca a ramas la fel sau s-a banalizat precum cei din jur, nu îmi dau seama din discutiile pe care le-am purtat cu ea la telefon, nu puteam sa gasesc în inflexiunile vocii ei aceleasi semnificatii pe care le citeam atât de clar pe chipul acela atât de neurat, nu pot spune frumos, adjectivul asta a capatat nuante promiscue si eu nu îl prea suport, dar cât de neurata era si cât de mult ma facea sa ma simt ciudat de placut de oameni. Cred ca a fost una din putinele perioade din viata mea, în care oamenii mi s-au parut mai apropiati, si parca disparuse dintre mine si ei, sentimentul ala de insolubil, unde eu eram uleiul ce nu se amesteca cu apa, pe atunci parca eram si eu apa, si ce bine e sa fii ud si sa poti uda. Poate a fost mai bine ca a ramas un mister, mi-e tema sa nu fi gasit si la ea, într-un final ceva dispretuitor si care sa ma faca sa o resping din suflet. Toti avem nevoie de mister în trairi, dar farmecul misterului este de a fi nedeslusit, si de a împinge la presupuneri odata ce încerci asiduu sa descoperi ce e misterul, într-un final, vei afla placerea scurta ce ti-o da revelarea, dar si mâhnirea pierderii sentimentului de nestiinta calda; ca atunci când vezi un iluzionist facându-si numarul de magie, si dupa, îti arata unul dintre trucurile cele mai simple, care pe tine te-au încântat si ti-au dezmortit creierul, vazând partea ascunsa a trucului si constiientizând practic pacaleala, ai o dezamagire si îti spui:….asta pot face si eu.... oare? Ma bucur ca eu am putut avea în fata un original mister, care bineînteles a fost mister doar pentru mine, si totusi ma gândesc, e rau ca a disparut si nu ma pot bucura de prezenta ei si de starea efervescenta ce mi-o creea, si am ramas posac precum o piatra, urând din inima oamenii din jur.....paradoxal schimb de placeri. Dar oare chiar asa a fost, sa fi avut eu asupra ei aceeasi influenta pe care a avut-o ea asupra mea, si am stat ca doi necunoscuti ce se stiau si se simteau din priviri, dar nu s-au putut apropia, tocmai, din cauza oamenilor din jur….blestememate fiinte mai suntem noi oamenii... Recitind rândurile de mai sus, tin sa îmi fac autocritica, din conglomeratul de gânduri ce le-am însirat mai sus, într-un timp ce pare doar o rasuflare, am observat ca mizantropia a capatat accese pantagruelice si tin sa fac o corectie: întradevar oamenii sunt niste scârbe în principiu, a se vedea comportamentul interuman în splendoarea lui la orice pas, dar, e posibil ca eu sa ma însel. Adica toate cele pe care le simt eu pentru oameni, sunt conditionate de mediul în care ma zbat, si acesta poate nu este reprezentativ pentru întreaga specie umana, stiu sigur, sper din tot sufletul, ca exista si oameni buni, pe care sa îi pot iubi, dar sunt atât de rari încât gloata îi înghite, si nu le permite sa se manifeste decât în acelasi fel cu ea. În contra urii zgomotoase pe care ati citit-o mai sus, sa fiti siguri de dragostea linistita si profunda pe care o port celor care tin la mine, abnegatia pentru ei are în mine proportii de uitare de sine, oricând pot lasa totul deoparte pentru prieteni. Si, dureroasa e lovitura pe care o primesc, când reciprocitatea functioneaza într-un singur sens, dar….. am nevoie de ei, chiar daca ei nu ma cunosc asa cum, poate ma cunosteti voi acum, dupa ce ati intrat în mintea mea, în momentele în care nu mai pot lupta cu lumea, când rautatea strapunge scutul ridicat de creierul antrenat în a ignora ignorantii, atunci când tapajul din mine ia dimensiuni infernale, am nevoie de o pauza si, nu fara rusine spun, ma folosesc de putinii mei prieteni pentru a alunga urâtul si raul.
Click aici pentru pagina anterioara